Piaţa Preselecţiei Libere

Noaptea târziu, pe la 2, Anca vopsea becurile pe care urma să le dăm celor din juriu înainte de a le prezenta campania DEEEspre Reciclare. Am zis să le facem în multe culori, să fie vesele şi să arate a grupa MICĂ, dar ale naibii ele markere nu prea se pricepeau să ne îndeplinească dorinţele… Cu ce să le vopsim, cu ce să le vopsim? Ture prin casă, umblat prin sertare….OJĂĂĂĂĂ. Mulţumim, pe această cale, perioadei rebele, de dureroasă confuzie într-ale stilului personal, prin care trebuie să fi trecut, cândva, Anca…altfel de unde luam noi frumuşaţă de ojă portocalie să ne vopsim becurile? Mai mulţumim şi geniului ei de meşteriţă artizană…cum a înmulţit ea oja cu toată acetona din casă, cum a pus becurile colorate la lustră să le dea un pic de ‘patină’ a timpului…şi cum le-a dat ea urme negre, dubioase…

Dimineaţa, devreme, pe la 10 şi ceva eram la Romană şi le-aşteptam pe marţafiţe să ne dăm toate cu autobuzu’ până la locul cu pricina. Nu aveam emoţii diloc, diloc…da’ chiar diloc. Eram senine toate ca o zi caldă de vară. Raluca plecase de-acasă şi uitase să se piaptăne; norocul ei ca eram pe scări când m-a sunat şi m-am întors să-i iau un piaptăn. Pe Irina o durea burta din cauze imposibil de identificat, Flori privea în gol din când în când (şi ştiu asta pentru că priveam cam în acelaşi gol şi ne mai întâlneam pe acolo privirile) şi Anca se uita înspăimântată pe afişajul autobuzului, unde văzuse, pentru o fracţiune de secundă Piaţa Preselecţiei Libere. Vă spun, aşa e când n-ai emoţii…

Am ajuns şi ne-am pupat cu fetele de la 5O’clockTeaM, care tocmai ieşeau victorioase şi zâmbicioase. Ne-am aşezat ca-n jurul focului pe scaunele noastre, de lângă pian, am încercat să ne facem de lucru cu foile, am încercat să râdem da’ parcă nu ne prea venea. Apoi au venit copiii cu care ne jucăm toată ziua, la facultate, Juniors şi Ultima 100, ne-am făcut poze şi ne-am întrebat de alea alea şi parcă ne mai simţeam ca acasă. Şi când ne era lumea mai dragă, ne-a venit rândul la prezentare. Au fost cele mai lungi 10 minute din viaţa mea şi bine au făcut, că am putut să ne explicăm toată campania şi să mai şi răspundem la o întrebare.

După asta nu tu durere de burtă, nu tu uitat în gol… Toate un hihihi, cu părul Ralucăi proaspăt pieptănat fluturând în vânt, am mers pe jos până la cea mai apropiată staţie unde să-şi facă Brânzan abonament la RATB (dedic această preţioasă precizare lu’ nenea controloru’ care ne-a dat, demult, amendă, în prima zi după ce expirase abonamentul…mi-aţi schimbat viaţa). Ne-am sunat părinţi, iubiţi, prieteni şi ne-am oprit direct la mac, să mâncăm îngheţată multă şi repede şi afară, ca să respectăm tradiţia de anul trecut.

Noaptea, târziu, ne-a sunat Raluca să ne spună că a luat păduchi de la piaptănul meu. Şi că am trecut în finală.

Noh gata, asta a fost cu preselecţiile. Mă duc s-o sun să-i spun că am scris pe blog de păduchi.