Feeds:
Articole
Comentarii

era timpul sa mai iau si eu cuvantul…mai pe ultima suta de metri si nu pentru prea mult timp, ca nu e bine (prietenii stiu de ce). Cum a fost cu finala asta? Ne-am gandit si ne-am razgandit de sute de ori. Au fost cateva momente in care simteam pamantul la metri distanta deasupra capului nostru si ne urmaream una pe alta cum de abia mai respiram. De multe ori ma uitam la Branzan si ma gandeam… Doamne, noi nu ne urcam pe scena aia… in fata juriului…in fata clientului. Ultimele zile – miercuri, joi si vineri – au fost adevarate experiente revelatorii. Vineri cel putin, pe la 1 noaptea, cand ne-am apucat de ppt, ideile chiar se legau. Nu prea se mai legau cuvintele sau sforaiturile scoase pe gura. Nu conta… minuuune! campania se nascuse. Ai copilu’, esti fericit si descoperi ca lucrurile d-abia acu se incurca: dupa doua luni de sinergie de echipa, 8 saptamani de stors idei, 56 de zile de renuntat la ideile de care te atasasesi, pentru ca nu se mai integrau (ca deee, Raluco – asa-i in viata) da-i si lupta sa transpui toate acestea in 15 minute.

Copilu’ plange… fa-i carduri din plastilina colorata – sa-l bucuri, da-i aer cu evantaiul sa poata respira, viseaza la prajiturele si verzituri, urca-te pe scena si nu tine telecomanda de la proiector doar pentru tine, calmeaza-te, pronunta ca lumea monitorizare, pupa-ti fetele – ca sunt niste scumpe.

S-ar putea spune ca am trecut printr-o perioada mai complicata, mai tumultoasa, dar avem, in final, un bebeu si niste parinti bcr-isti fericiti. A fost cum ne tot asteptam de vre-un an incoace… ca un vis.

Acuma ne-am trezit – si ce sa vezi – pana vineri 3 proiecte de predat, iar luni incep examenele… mai vrem la Doamna OC!!!

Anunțuri

Dupa euforie

Consemnez in condica grupei MICI, azi am muncit mai mult decat ele care dorm probabil acum, in loc sa stea sa citeasca cum le scriu eu de bine.

E trecut de 2 dar noi nu am postat nimic pe blog, poate pentru ca ne simtim usurati ca am scapat de stresul prezentarii, care after all nu a fost asa un stres, a fost un moment foarte bun de a avea in fata oameni mari ca Hortensia Nastase, Ioana Manoiu, Sorana Savu, Bogdan Olteanu si inca multi specialisti si oameni de mare succes ai PR-ului romanesc. Sau de ce nu am mai postat nimic pe blog? Poate pentru ca nu am trecut de euforia de moment cand am simtit ca sala chiar ne asculta campania in care noi (grupa MICA si BCR) am investit atata suflet si culoare. Nu vrem sa distorsionam senzatiile si remarcile profund subiectivizate tocmai de aceasta euforie ca ne-am facut macar ascultate.

Dar acum ne-am revenit si putem sa spunem cu mana pe inima ca am avut niste emotii care faceau pe langa sufletul nostru un al doilea strat de suflet care parea ca se evapora pe masura ce ne apropiam de momentul prezentarii.

La panoul lucrurilor memorabile care ni s-au intamplat in Casa Poporului putem pune, chiar daca vom fi acuzate de lipsa de modestie, Povestea Plastilinei de Carrefour de 2, 3 lei pachetul, ajunsa in Casa Poporului si careia i s-a violat intimitatea cu pagina de revista glossy in cel mai inuman mod cu putinta. Povestea incepe o data cu cristalizarea ideii de card din plastilina, merge cateva ore in noapte cand se finalizeaza procesul de transformare a plastilinei in bici-respectiv in card de credit, a se retine, si continua cu trecerea ei prin tunelul misterelor dezvaluite de camera color, cu ultraviolete, infrarosii si alte cuvinte lungi. Cum se finalizeaza? Cu un discurs retoric de mare impact la nivel afectiv adresat lu’ nenea portar de la Palatul Parlamentului ca promitem ca plastilina sa ajunga in mana membrilor juriului si nicaieri altundeva, daca si numai daca aceea era plastilina si nu o alta substanta nociva sau producatoare de explozii, implozii si iesiri pe scara de incendiu.

Si dupa emotiile de prezentare a urmat o sala zambareata catre Branzan si Irina, o viitoare presedinta a tarii, sau profesoara, sau publicitara (Irina gandeste in imagini), group hug cu fetele noastre de la BCR care ne-au ajutat enorm de mult si ne-au primit in familia lor faina si unita, si apoi pronosticuri si voturi pentru si impotriva.

Asa a aratat prezentarea publica a campaniei noastre. A fost un succes din punctul nostru si al BCR-ului de vedere. Cat despre celelalte puncte de vedere, asteptam sa le contrazicem sau sa le confirmam, dupa caz. In noaptea asta grupa MICA stinge becul!

Suntem usor off the topic la ora asta cand incepe sa se lumineze afara. Se face dimineata si noi mai avem de facut Gantt, buget si de terminat prezentarea. Dar suntem bine! Mai sunt 7 ore pana o predam si inca e in coacere, dar ce coacere…pentru ca al nostru cuptior e ca cel din povestea lui Creanga din cartea pe care am primit-o de la Mosu’ cu totii la gradinita, in care fata babei era mereu mazgalita cu pix.

Sunt asa somnoroase fetele mele…dar aseara am facut iar cunostinta cu un om mare care ne-a facut sa vrem sa ne crestem visul de olimpiade si mai mult, si mai frumos. Ne-am dat iar seama ca, desi nu dormim in noaptea asta pentru ca vrem sa zicem despre noi ca am dat o prezentare perfecta (asta pentru ca nu o sa mai avem cand sa o modificam, deci e perfecta), ne place sa stim ca am facut ceva cu capul nostru si cu suportul unor oameni care stau in spatele BCR-ului si care ne-au dat liber la pus intrebari si la vorbit cu „tu”.

Am devenit prieteni cu BCR-ul desi il percepeam in termeni de alb si negru, pentru ca, dupa doua saptamani de impartit casa cu el, il percepem ca non-alb si non-negru, il simtim ca foarte aproape de culorile noastre.

E 5:10 si nu mai e mult si cade si a doua pleoapa…maine e gata si luni e norocul sau starea! grupa MICA e pe baricade.

Este o frumoasa ora 12, cu soare si suntem la Universitate, intrarea la Litere dinspre curtea interioara. Profa de PR are deja un sentiment de deja-vu, pentru ca e fix a suta mia oara cand ne vede acolo, suite pe banci, cu creioanele in gura, cu brieful de la Doamna OC in fata, discutand despre Powercard, cardul de credit de la BCR caruia trebuie sa-i crestem notorietatea.

Este o frumoasa ora 16 si suntem tot la Universitate, intrarea la Litere dinspre curtea interioara. Hai ca nu fu asa de rau azi! Parca avem ceva idei, parca nu ne mai e asa groaza, parca se pune o furtuna furioasa de ingheata fustele pe noi:)) Zgribulite si cu Powercard pe buze, trecem strada spre BCR, caci e mare zi mare de intalnit cu tot departamentul care se ocupa de Powercard.

O gasca foarte tare de oameni tineri si raziciosi, ne-au analizat ideile, ne-au raspuns la intrebari, ne-au si pus intrebari, ne-au facut cunostinta cu domnul Igor Zganjer, directorul diviziei de carduri, un om pe care nu ne-am mai fi saturat sa-l ascultam. Am fost foarte placut surprinse toate sa-l auzim sfatuindu-ne sa nu ignoram studiul academic, pentru ca tot ce invatam isi gaseste o aplicatie concreta. I’m the man with the quotes, the theories and the MBOs. Eu am rezistat destul de greu tentatiei de a lua notite in timp ce vorbea; mi se parea ca asta si asta si asta si asta trebuie sa tin minte neaparat.

Si, pentru ca ziua sa fie buna pana la capat, Nicoleta ne-a plimbat putin prin banca si ne-a lasat in grija ‘domnului Co.’ (Corneliu Cojocaru, director de comunicare BCR), pentru o lectie despre relatia cu jurnalistii, atributele unui bun om de PR si multe, multe sfaturi pentru cand o sa fim noi mari.

La sfarsit de joi, 8 mai 2009, tremuram de frig si ne gandim la un articol prezentat la seminarul Comunicare si Cultura Organizationala, in care rusinea era vazuta ca o forma de presiune externa, cu forta motivationala. (Lazear&Kandel – Peer Pressure and Partnership) Vorba Irinei: ‘Bai, ce oameni tari! Mi-ar fi si  rusine sa dezamagim… trebuie sa facem o campanie tare’.

Facem:D!

P1040732

P1040734

PS: M-a impresionat atat de mult atmosfera de la divizia de credite, incat mi-am dorit, pentru o clipa, ca brieful sa fi tintit catre modul in care este perceput BCR-ul.

PPS: Am primit carti multe si ciocolata! Ne-am bucurat de parca am fi fost grupa MICA…

4 mai muncitoresc

ca sa sarbatoresc si io ziua internationala a muncii, am lucrat azi la blogu’ nostru. l-am sters un pic de praf, am mai pus  lucrurile la locu’ lor… mai mare dragu’ sa-mi arunc privirea peste el acuma.

m-hm-m! mai, mai, ce-mi place mirosu’ asta de curat si de Pronto blog pulito si Ariel „header nu doar curat, ci impecabil de curat” si alte nebunii de-astea pe care nu le mai zic. stiu, stiu ca nu se vede, da’ io am stat o gramada sa fac chestiile astea si am folosit o gramajoara de site-uri si help-uri si prostii, asa ca sa nu aud nemultumiri!!! clar??

ps: si, cu toate ca io acuma imi frec mainile una de alta in semn de multumire si de nu-mai-trebuie-sa-fac-nimica-azi-toata-ziua: da, fetele, de la voi astept, inevitabil, „da’ nu se poate sa….”-urile ca sa vedem cum il mai modificam ca sa ne placa la toate 😀

Si ne-a ales clientul! Si bine a facut, pentru ca anul acesta clientii au tras la sorti echipele care le vor face campania. Sincer sincer, grupei MICI ii cam bateau inimile pentru ca erau 3 banci, si doua companii producatoare de antivirusi. Dar se zice ca de ce ti-e frica de-aia nu scapi si am fost extrase de BCR. In cazul nostru situatia a luat o cu totul alta turnura decat cea asteptata pentru ca BCR si fetele ne vin ca o manusa.

Erau cele mai colorate ca atitudine din toata sala pentru ca de la inceput au prezentat brieful cu zambetul pe buze (stiau ca au un brief foarte fain) si cand ne-au rostit numele erau la fel de colorate.

Si ne-am cunoscut, ne-am facut mai comode si am inceput prin a ne pune numele unul langa celalalt si  am realizat ca dau bine, chiar bine.

A fost foarte faina ora aia si jumatate pentru ca am aflat foarte multe, am aflat ca nu e chiar asa naspa sa faci PR pentru o banca mai ales cand ea iti vine cu un produs prea fain incat sa nu realizezi ca aici vine provocarea cea mai tare-va trebui sa-i scoti in evidenta toate avantajele.

Ce ne-a placut cel mai tare? Fetele se pot numara printre cele mai profesioniste profesioniste pentru ca ne-au explicat niste chestii bancare foarte complicate pentru noi intr-un mod foarte simplu incat am reusit sa intelegem despre ce o sa comunicam si noi in campania noastra.

Asadar, pentru ca am simtit o chimie foarte puternica intre fetele „colorate” care ne reprezinta clientul (celelalte doua colege de echipa) si noi am decis sa le adoptam si sa ne lasam adoptate si promitem sa dam tot ce putem sa ajungem pe podium.

 povestea normal ca incepe cu seara ce precede preselectiile: ultima intalnire, ultimele detalii puse la punct… pentru ca asa zice nenea Green in „PR in practice: Creativity in Public Relations”, ne hotaram sa ne adresam cator mai multe simturi ale juriului la prezentare, asa ca ne pregatim cu urmatoarele: ppt colorat si jmecher pentru cei carora le place sa se uite la chestii, prezentare orala starring Irina, Raluca si Branzan pentru oameni care prefera sa asculte si… sii… atat? mmnu… da’ aia care vor sa simta, ce facem exact cu omu’ din juriu caruia ii place sa aiba ceva in mana, omu’ tactil? ii dam un bec, un DEEE, mah!! ii dam (zice Raluca, neincrezatoare)? ii dam. hai ca-l facem frumos, scriem „grupa MICA” pe el si i-l punem in mana, sa fie si el multumit. da’ daca nu mai sunt atenti la noi pentru ca se uita la becuri (da, ne-am gandit si la asta, iar raspunsul a fost un hahahahaha general)? booon. pleaca majoritatea echipei, ramanem io si Br. asta mica, pusa ca de obicei pe treaba, vrea sa ma ajute. io pun picioru’-n prag si-i sugerez subtil („du-te tuh branzan d-aci, ca mie imi place desenez cu acuarele”) sa ma lase pe mine. problema e ca nu avem nici urma de acuarela prin casa (ce face facultatea din om…). pana la urma apelam, da, la minunata mea oja portocalie si albastra – care erau doua sticlute de nuantator, branzano, si mi-au prins foarte bine la viata lor, saracele – si la pensula colegei de apartament, care inca nu stie ce am facut io cu ea (mwahahahahaha!). au iesit patru frumuseti de DEEE-uri, zic io, sau cel putin mie mi s-or parut asa pentru ca m-am distrat de numa’-n uma’ pictandu-le. dup-aia somn adanc.
DEEE-uri customizate

DEEE-uri customizate

a doua zi, trezireaaa! in camera mea inca mai mirosea ingrozitor a oja. brusc, mi-am dat seama ca o sa ne adresam si membrilor juriului preponderent olfactivi – si nu neaparat intr-un mod bun. m-am gandit sa aplic si un strat uniform de parfum, da’ mi-am amintit de ce zice mama, „sa nu acoperi niciodata mirosurile urate cu parfum”, si m-am abtinut eroic pana am iesit din casa. pe-afara am inceput sa zic in minte partea de prezentare a fetelor, sa pot interveni in caz ca se intampla ceva (evident, e usor sa fii stapan pe tine si pregatit pentru orice eventualitate cand esti back-up plan pe motiv de „stiti ca mi-e frica de oameni si de prezentat in public, va rog, va rog, VA ROOOOGGG aveti mila de sufletul meu si nu ma puneti sa zic nimic”) si am tot tinut-o in glume despre sinergia echipei pentru ca ma simteam cam nashpa ca ma scosesem in mod asa lipsit de scrupule de la prezentare si acuma juriul nu mai avea cum sa vada cat suntem noi de sinergetice (chestii de genu’ „ne-am intalnit toate la metrou, vedeti ce sinergie, mah?”, „oaaa, mergem cu acelasi picior – noh, de nu e asta dovada de sinergie io nu stiu ce e”, „duta, nu-ti lua bilet, ca-ti dau io. baai, deci ce sinergetice suntem!!”, etc, etc, mult mai multe etc-uri decat va puteti imagina).

dupa ce-am ajuns in locul cu pricina, am sezut si ne-am asteptat randu’, ne-am mai uitat pe la aialalti copii speriati… irina ne-a facut cunostinta cu „cel mai frumos baiat de-aici” (parca asa  l-o prezentat) de la Hips and Thighs, care de fapt era Heels&Ties, noi ne-am uitat una la cealalta si ne tot gandeam ce nume tupeist au ei, mah (desi nu-l prea intelegeam, clar era tupeist, ce mai?)… dup-aia ne-am intalnit cu Juniors-ii. si mai dup-aia or venit si Ultima Suta… am stat, ne-am facut poze impreuna si am ras o gramada, ca doara deh, suntem prieteni de suflet si de inima si toate cele. a venit si tipu’ cu pozele, ne-a pus sa ne strangem una langa cealalta sa facem o foto de grupaMICA si ne-a si invatat un cuvant nou cand am inceput io sa le zic „aveti grija cu becurile!!” – l-am uitat, ce-i drept, da’ stiu ca insemna „gluma de insider-i”, numa’ ca pe romana si mai inteligent spus… evident, tocmai cand incepuseram sa ne simtim ca la noi acasa o venit o fatuca la noi sa ne spuna ca-i rost de preselectii si ne-a mutat intr-un separeu special amenajat sa te faca sa nu te mai stresezi degeaba, da’ care te stresa cu atat mai mult cu cat iti dadeai seama ca tocmai asta e rolu’ lui. fetele din organizare, foarte dragute, s-au apucat sa ne mai intrebe una-alta, sa ne mai calmeze, si una dintre ele, intr-un acces de volubilitate si buna-intentie, ne-o zis ca nu avem voie sa intram cu laptopu’ la preselectie… desi puteam sa-i citam din cap randurile din regulament care zic „echipelor nu li se interzice sa foloseasca materiale auxiliare pentru sustinerea temei (printuri, prezentari ppt, laptop)”, tot ni s-au taiat un pic picioarele – noroc ca sedeam. imediat dup-aia juriul ne-o dat voie sa intram si, in drum spre Za Usa, irina, intr-un acces inexplicabil de generozitate, o donat becul in plus unei tipe din organizare (tanti, daca citesti asta… ar fi bine sa il tii la loc de cinste, ca altfel o sa te gasim si o sa-ti venim de hac… cat tineam io la becu’ ala, saracu’).

intram. cei 3 ne asteptau, in spatele a 5 scaune si o masa. io pun laptopu’ pe picioare, cu fata spre juriu, arunc inca o privire in jur si observ, multumita, ca incaperea e foarte luminoasa. deodata, imi dau seama ca nenorocita de camera chiar avea toate jaluzele trase si chiar era foarte luminoasa si laptopul meu chiar era pus pe power saver (sa conservam viata bateriei, evident) si chiar avea ecranul intunecat. n-am timp sa schimb, nici macar nu stiu daca chiar nu se vede nimic… incerc sa citesc ceva, oricat de mic,  in privirile juriului, da’ ei nu dau niciun semn… misc de capu’ laptopului ca sa-i oblig, cel putin la nivel de  „stimul luminos-reactie a nervilor oculari”  sa raspunda… degeaba. asta e. prezentarea a inceput, suck it in and pray. dau space, cuminte, am avut si momente de „baaah! esti sigura ca nu am dat space deja?!??”, da’ mi-or trecut si fetele m-or iertat… am avut si momente de zis incet variante pentru aproape inexistentele lapsusuri fetelor (foarte bine, mai copii!!)… am avut momente de tremurat de picioare, alternat cu momente de tremurat de maini si chiar mai interesantele momente ale tremuratului de maini si picioare in acelasi timp – se cam misca laptopu’, saracu’, si cam intra in contradictie cu fata de zambet linistit si atotstiutor pe care am incercat sa-l pastrez pe fata, da’ n-am avut ce-i face.

aa, si domnul Zainescu s-o si uitat in ochii nostri tura asta (spre deosebire de anu’ trecut) si noi ne-am simtit foarte flatate si multumite si, noh, chiar ne-am bucurat.

am si multumit la sfarsit
am si multumit la sfarsit